Tudor Ţopa – osândit la veşnic zbucium

  • 13 Octombrie 2017, 07:08
  • Vizualizări: 579
Tudor Ţopa –  osândit la veşnic zbucium

Reputatul publicist şi scriitor Tudor Ţopa astăzi împlineşte 85 de ani. Născut în s. Chiţcanii Vechi,

Teleneşti, domnia sa este bine cunoscut în ex-judeţul Orhei pentru că aici şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, ulterior, în calitatea sa de jurnalist şi scriitor a publicat sute de articole şi zeci de cărţi despre oamenii şi localităţile din această regiune, iar în primul Parlament al Republicii Moldova a fost delegat de alegătorii din circumscripţia Trifeşti nr.282, Rezina,    în componenţa căreia intrau 11 localităţi.

După absolvirea Facultăţii Filologie a Universităţii de

Stat din Moldova, Tudor Ţopa lucrează la ziarul "Tineri-mea Moldovei”, cotidianul „Moldova Socialistă" (mai târziu "Moldova Suverană”), inclusiv în funcţia de redactor-şef, la revista „Tribuna”, de două ori a fost ales preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova, este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. În calitate de deputat în primul Parlament a semnat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Este introdus în Enciclopedia internaţională „Who’s who in the word”, editată în SUA (vol. 14). Ultimii 15 ani a colaborat la editarea serialului enciclopedic „Localităţile Republicii

Moldova”, unde a publicat articole despre peste 500 de

localităţi din ţară. A editat 72 de cărţi de proză documen-tară, inclusiv 4 – “Cuiburi voievodale cărunte”, “Icoana sufletului – mărinimia”,  “Vatra merelor domneşti – Terebna” şi “Neînfrântul” – în anul curent jubiliar. Acum o lună, Tudor Ţopa a participat în calitate de coautor la lansarea ediţiei a doua a carţii “Revenire la Coşerniţa Sorocii şi oamenii ei”, eveniment ce s-a desfăşurat în cadrul festivităţii dedicate aniversării de 475 de ani de la prima atestare documentară a s. Coşerniţa, Floreşti.

S-a învrednicit de titlul "Om Emerit", este cavaler al „Ordinului Republicii”.

De la înălţimea celor şase decenii de activitate în publicistică, Tudor Ţopa mărturiseşte: „Drumurile zbuciumate şi ademenitoare ale gazetăriei m-au purtat prin toate localităţile din ţară. Pretutindeni am întâlnit oameni harnici şi mărinimoşi, cu o avere spirituală de excepţie.

Mă mândresc că am avut fericita ocazie să muncesc alături de condeieri şi fotoreporteri înzestraţi, precum au fost Pavel Boţu, Petrea Darienco, Anatol Gujel, Dumitru Matcovschi, Mihail Gh. Cibotaru, Petru Cărare, Gheorghe Ciocoi, Vasile Vasilache, Alexei Marinat, Gheorghe Marin, Ion Podoleanu, Anatol Ciocanu, Dumitru Coval, Vasile Coţofană, Axentie Blanovschi, Ion Stici, Ion Bătrânu, Antonina Sârbu, Galina Precup, Vasile Odoleanu, Vasile Trofăilă, Victor Ladaniuc, Liviu Belâi, Aneta Voitun, Tudor Iaşcenco, Victor Mucerschi, Pavel Bălan, Mihai Potârniche, Andrei Mardari, Tudor Iovu, Ion Sofronie, Gheorghe Botică, Gheorghe Lupuşor, Andrei Fetescu, Luminiţa Ţigănaş, Elvira Gheorghişteanu, Lenuţa Bobeică, Alexandru Hmelniţchi şi mulţi alţii. Ei au făcut o epocă în presa naţională. 

A dedicat mai multe lucrări satului şi raionului de baştină, oamenilor din acest teritoriu. Alăturat reproducem din cartea  “Icoana sufletului – mărinimia” povestirea documentară “Cocsacâzul din lunca Răutului”, despre drama unei familii din satul natal Chiţcanii Vechi. 

 

Cocsacâzul din lunca Răutului

Povestire documentară din volumul “Icoana sufletului – mărinimia”

După o zi lungă de vară, în noaptea spre 6 iulie 1949, satul dormea. Numai Dumitru Gaverliţă se porăia la cuptoraş, cinstind vecinii cu vin alb, aromat, cum ştia el să-l extragă din poamă de soiurile "Cudercă" şi "Raendor". În puterea nopţii se întinse în căruţa cu fân, dar vreme îndelungată nu-l prindea somnul. Parcă presimţea ceva. Pe la ora două dădură în sat năvală câteva autocamioane.

Ici-colo începură să lat-re câinii, să ragă vitele, se auzeau răcnetele disperate ale mamelor şi copiilor. Un camion frână la poarta lui. Patru militari înarmaţi şi tot atâţia „comisari din localitate” intrară buluc în ogradă. Stăpânul casei reuşi să sară pârlazul, camuflându-se într-un stog de stuf. Treziţi din somn, cinci copii, Fiodor, Andrei, Raisa, Boris şi Gheorghieş, în vârstă de trei anişori, tremurau zgribuliţi de spaimă. Cel mai răsărit dintre ei era Fiodor, abia împlinise 15 ani.

– Unde-s părinţii? se răsti unul.

Pe lelea Nadejda, mama copiilor, au adus-o în pripă de la Negureni, de la soră-sa, unde se afla după operaţie. Bolnavă, cum era, au îmbrâncit-o în caroserie. Fiodor se încleştase de gâtul vacii şi ţipa cât îl ţinea gura: „Lăsaţi-ne în pace, ce vreţi de la noi?”.

Prin hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM din 28 iunie 1949 „Cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri şi a marilor comercianţi” din raionul Teleneşti (anexa nr. 63) urmau să fie ridicate în Siberia 227 de familii, responsabil de această operaţie era împuternicitul CC al PC(b)M Drugobiţki B.I. Operaţia purta codul secret „Sud”.

9 familii chiţcănene au fost smulse în acea teribilă noapte din cuibul strămoşesc şi transportate sub escortă la Bălţi. Peste trei zile Dumitru Gaverliţă, gospodar din mahalaua noastră, despre care satul vorbea numai de bine, o luă pe jos, prin pădurea Vadu Lecei şi Pepeni, spre Bălţi, unde-şi găsi familia într-un marfar tras pe linie la fabrica de zahăr.

– Eu, moş Trifan, am semănat cocsacâz, am făcut bani munciţi şi poate cineva îmi poartă pică. Dar dumneata cum de ai nimerit printre deportaţi?

Trifan Miron, născut în 1882, a fost şapte ani prizonier la nemţi în Primul Război Mondial, era sărac lipit pământului. L-au ridicat şi pe el, împreună cu soţia Anastasia.

– Sunt învinuit că în 1941, când popa a ieşit să-i întâm-pine pe nemţi cu pâine şi sare, eu le-am fost traducător. Se vede că mi-i dat s-o trag şi pe asta, spuse amărât bătrânul.

La plantarea „cauciucului natural”, numit ştiinţific cocsacâz, în copilărie am frământat şi eu glodul. Era pentru cele câteva familii, care se angajase să-l cultive, o plantă nouă, necunoscută. Seamănă cu păpădia, are rădăcina cât pumnul, din care se obţinea cauciuc.

În anii 1942-1943, prin eforturi susţinute de administraţia română, agenţi agricoli, sosiţi din Chişinău la Chiţcani, stăruiau să aplice tehnologia culturii noi în lunca Răutului. Cocsacâzul cerea o muncă de catorgă, dar aducea mult profit.

Dumitru Gaverliţă îl cultiva pe o suprafaţă irigată de vreo două hectare, res-tul ţăranilor – pe parcele mici între Gârle. Familia lui numeroasă, scoasă primăvara în câmp, nu avea o clipă de răgaz până toamna târziu.

După sărbătorile de Paşti, ţin minte ca azi, agenţii interesaţi au adunat cele câteva familii cultivatoare de „cauciuc natural”, printre care şi gloata familiei noastre, ne-au pus tuturor, mic şi mare, câte o torbă la gât şi ne-au dat indicaţii:

– Sămânţa cocsacâzului se culege pe răcoare, dimineaţa şi seara, cât n-au dat ploile şi n-a risipit-o vântul. Folosiţi-vă de moment, dacă vreţi ca osârdia să vă aducă bucurii.

Vreo două săptămâni ne-am târât pe brânci încolo şi încoace de-a lungul rândurilor.

După prima recoltare Dumitru Gaverliţă a câştigat 380 de mii de lei. Visa să construiască în sat o moară şi oloiniţă, să-şi pună copiii pe picioare. Dar...

Marfarul, compus din 70 de vagoane, ticsite cu 700 de familii basarabene, îi ducea într-o lume vitregă, duşmănoasă. Rămăseseră departe în urmă râul Volga, munţii Ural, pădurile mlăştinoase siberiene. După 28 de zile, au fost descărcaţi dincolo de Baikal, la combinatul forestier din Onohoi. I-au repartizat în câteva barace lungi şi friguroase.

„La început, îmi mărturisi Fiodor Gaverliţă, mă chemau zilnic la interogatoriu. Ofiţerul în uniformă de enkavedist punea revolverul pe masă şi mă lua la ţesut:

– Unde se află moara şi cât venit vă aducea oloiniţa?

– N-am avut nici una, nici alta.

– Minţi, canalie! În denunţ e scris negru pe alb „chiabur cu moară şi oloiniţă”.

El apasă pe o pedală, se deschidea podeaua de sub picioare şi mă prăbuşeam într-o groapă adâncă, rece şi întunecoasă. Gând au văzut că n-au ce scoate din mine, m-au mânat în taiga la tăiat pădure, la transportarea bârnelor pe râul Uda”.

La combinatul de che-restea lucrau sute de deportaţi, povestea Fiodor.

Supraveghetorii nu-i slăbeau cu înjurăturile: „chiaburi afurisiţi”, „ţigani ticăloşi”.

Moş Trifan a fost câţiva ani paznic. Când a murit, confraţii de suferinţă i-au săpat groapa patru zile. „Aprindeam rugul, explica Fiodor Gaverliţă, topeam solul şi luam un rând de hârleţe, apoi făceam iarăşi focul, mai săpam un rând de hârleţe, până ne-am adâncit la un stat de om. Câte văzuse moşneagul în viaţa sa, nu dea Domnul nimănui.

A luptat de partea ruşilor în Primul Război Mondial, şi tot ei l-au trimis exilat în această fundătură siberiană”.

De câte ori basarabenii ocupau rând la ferestruica îngustă a gheretei din localitate, ca să procure câte un calup de pâine neagră, tot de atâtea ori o ceată de răsfăţaţi, de la care duhnea mereu a rachiu şi peşte afumat, îi îmbrânceau cu coatele, îi insultau obraznic.

Scos din sărite, podgoreanul Luca din Teleneşti, care avea pumni cât căuşul, le-a tras un toc de bătaie, că după aceasta nătărăii deveniră blânzi ca mieluşeii.

„Fratele meu Boris, continuă firul întâmplărilor Fiodor, muncea cu Nicolae Glib pe acelaşi tractor, seara nu-şi dădeau rând să chinuie armonica din „ungheraşul roşu”. Nu bănuiam pe atunci că Nicolae, deportat din Bălţi, va deveni un mare artist, interpret de muzică populară.

La 7 noiembrie 1953 m-am căsătorit cu Lidia Stratu, ridicată din Leuşeni. Naşi ne-au fost Galina Gora din Sângerei şi Simion Sincovschi din Căzăneşti. Între timp trecusem din barăci în case noi, construite cu mâinile noastre.

Băştinaşii din regiunea lacului Baikal, bureaţii, se minunau de hărnicia şi iscusinţa basarabenilor, ne compătimeau, ni se închinau cu stimă. După moartea lui Stalin ne-au adunat la comenduire şi ne-au spus că suntem liberi".

Conform listelor precizate de Muzeul Naţional de Istorie, din satul Chiţcani pe Răut au fost persecutate şi strămutate următoarele persoane:

În 1941. Găină Vasile Ion (n.1898), cu soţia Maria (1900) şi fiica Valentina (1925); Fetescu Xenafont Mihail (1905), cu soţia Elizaveta (1910) şi copiii Ecaterina (1931), Alexandra (1935), Vasile (1937), Mihail (1938), Iulia (1939), Serafima (1941); Şova Xenafont Gheorghe (1899).

În 1945. Baltag Dumitru Nistor (n.1894).

În 1949. Gaverliţă Dumitru Andrei (n. 1904), cu soţia Nadejda (1909) şi copiii Fiodor (1933), Andrei (1935), Raisa (1938), Boris (1940), Gheorghe (1946); Anton Vladimir Anton (n. 1900), cu soţia Maria (1900) şi fii-cele Lidia (1930), Elizaveta (1932); Călcâi Nicolae Ştefan (1902), cu soţia Anica (1908) şi fiicele Alexandra (1937), Elena (1940), Iulia (1944); Chiriac Fiodor Ion (1893), cu soţia Irina (1893); Miron Trifan Dumitru (1882), cu soţia Anastasia (1882); Guivan Leonte Serghei (1887), cu soţia Anastasia (1890) şi fiul Nicolae (1935); Platon Leon Victor (1903), cu soţia Liuba (1907) şi fiica Larisa (1940); Vaisenberg Şmil Moisei (1896), cu soţia Bela (1896); Miron Lidia Nicolae (1910) cu fiicele Serafima (1941) şi Feodora (1945).

În 1952. Bălan Grigore Fiodor (n. 1905) şi Balan Eremei Fiodor (1911), împreună cu preotul şi încă doi consăteni au fost deportaţi pentru 25 de ani la Kolâma, pentru că „au îndrăznit să redeschidă biserica”.

La 1 septembrie 1956 toată familia lui Dumitru Gaverliţă a revenit la baştină. Dar nu li s-a reîntors casa, pe motiv că în ea se afla amplasată grădiniţa de copii.

Văzându-şi cuibul strămoşesc, lelea Nadejda, cu părul înălbit de zăpezile siberiene, s-a lăsat în genunchi şi de la poartă până la pragul casei a tot sărutat pământul. După aceasta satul n-a mai văzut-o niciodată zâmbind, deşi o ştia de nevastă veselă şi sociabilă.

Abia peste 35 de ani statul a întors familiei Gaverliţă „despăgubiri” în valoare de 26.626 de ruble, transformaţi peste noapte în 26 lei şi 62 bani, pe care astăzi nu poţi cumpăra o greblă.

Între timp, harnica familie Gaverliţă îşi înălţase la Chiţcani trei case noi, una mai frumoasă decât alta. Gospodarii oriunde rămân gospodari.

Fiodor Gaverliţă a muncit mulţi ani la baştină în calitate de conducător de echipă, a crescut roade formidabile de păpuşoi, învrednicindu-se de ordinul "Drapelul Roşu de Muncă". Soţia lui, Lidia, trei decenii le-a purtat de grijă micuţilor de la grădiniţa de copii, bucurându-se de stima şi aprecierea consătenilor. Soţilor nu le-au ajuns câteva luni ca să rotungească 45 de ani de căsnicie. Lidia îşi doarme somnul eternităţii alături de părinţi, lângă crucile de piatră ale lui Dumitru şi Nadejdei Gaverliţă, în cimitirul din Chiţcani. La 12 februarie 1998 a decedat şi Fiodor Gaverliţă, trecând în liniştea eternă pe când le ajuta vecinilor să sape o fântână.

Din această harnică şi numeroasă familie mai  locuiesc la Chiţcani două suflete: Raisa şi Boris. Se călătoresc anii, se trec şi oamenii. Esenţialul e cine şi ce lasă în urma sa. Unii ştiau să-şi facă nume şi avere chiar şi din păpădie de cocsacâz, alţii au rămas în memoria consătenilor ca lăcuste şi cozi de topor.

Tudor Ţopa

 

 

Cocsacazul din lunca Rautului

Cocsacazul din lunca Rautului