Republica Moldova are viitor doar împreună cu România

  • 10 Decembrie 2016, 18:42
  • Vizualizări: 546
Republica Moldova are viitor doar împreună cu România

Dr. hab. în filosofie, prof. univ. în filosofie, estetică, etică, politică, relaţii internaţionale, Grigore Vasilescu s-a născut la 20 ianuarie 1951 în or. Orhei. Studiile universitarea le-a făcut la Facultatea Istorie (grupa Filosofie) de la Universitatea de Stat din Moldova şi Facultatea Filosofie de la Universitatea de Stat din Rostov-pe-Don. A urmat doctorantura la Institutul de Filosofie al Academiei de Ştiinţe din Rusia. Activitatea de muncă şi-a început-o în calitate de laborant superior la Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept al Acade-miei de Ştiinţe a Moldovei, ajungând până la cercetător ştiinţific principal. 5 ani a fost şef al Catedrei Ştiinţe Socio-Umane la Universitatea Agrară din Moldova şi alţi 5 ani a condus Catedra Relaţii Internaţionale la Institutul de Studii Politice şi Relaţii Internaţionale. Din 2006 este prof. univ. la Catedra Relaţii Internaţionale, Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative de la Universitatea de Stat din Moldova.

Exercită o mulţime de funcţii obşteşti. Este preşedintele Asociaţiei Filosofilor din Moldova, membru al Academiei Internaţionale de Informatizare (Moscova), membru al Consiliului Ştiinţific pe problemele Filosofiei şi Ecologiei Sociale de pe lângă Ministerul Ecologiei, etc. Autor a circa150 de lucrări ştiinţifice, inclusiv monografii, responsabil de ediţii, redactor ştiinţific şi coordonator al diferitor lucrări ştiinţifice şi proiecte implementate în domeniile de activitate.

 

1.Domnule Grigore Vasilescu, ce subînţelegeţi Dvs. prin noţiunea “acasă”?

- Pentru mine noțiunea “acasă” are mai multe sensuri și semnificații. Acasă este, în primul rând, casa părintească de la Orhei, cel mai scump și cel mai drag loc de pe pământ, unde am văzut lumina zilei, leagănul copilăriei fericite. Cu toate că au trecut mulți-mulți ani de când am plecat de acasă în lumea mare, de când s-au dus în lumea celor drepți părinții, frații, surorile, locul acesta rămâne cel pe care mereu îl văd în vis, care mă cheamă, mă atrage să revin acasă. Acestui loc sfânt, casei părintești, i-am dedicat mai apoi mai multe rânduri în poeziile mele, înmănuncheate în volumul „Surprize” (Chișinău, 2016).

Cu timpul noțiunea de “acasă” s-a extins, a devenit mult mai încăpătoare, mai mare. Ceea ce a urmat - anii de studii, de căutare a locului în viață, de așezare cu traiul etc., mi-au schimbat, cum e și firesc, viziunile, închipuirile, atitudinile. Am locuit în mai multe imobile, până când ne-am stabilit cu familia la casa de pe strada 31 August 1989 din Chișinău, casa cu povești, cum îi spunem noi, o casă cu istorie, cea care a devenit locul la care revenim de la muncă, din deplasări, la care ne adunăm cu toată familia ori de câte ori e posibil, casa la care revin copiii, deja și nepoții. Este casa de acasă, ca să zic așa, casa cântată deja și ea în poezii.

Sigur că noțiunea de acasă are și alte semnificații, nu doar cele legate de locul sau de casa în care te-ai născut sau cea în care traiești. Noțiunea „acasă” este asociată și mai înseamnă și țara, patria natală, unde revenim ori de câte ori plecăm prin străinătăți. Pentru că unde este mai bine ca acasă?... Acasă este și Planeta noastră, casa noastră comună, atât de mică, vulnerabilă, neprotejată, care se confruntă cu atâtea probleme, globale şi locale, probleme care pun în pericol însăși existența noastră.

2. Cine V-a predat primele lecţii care V-au marcat caracterul şi viitorul?

- Primii învățători. Cât de importanți sunt și ce mare rol joacă ei în viața noastră! Pot să mă consider om fericit și pentru faptul că am avut parte de dascăli extraordinari, învățători adevărați, care într-adevăr mi-au marcat viața, destinul! Îmi amintesc cu drag de prima învățătoare de la Școala medie moldovenească nr.2 din Orhei, cum se numea atunci această instituție, în prezent Liceul „Alecu Russo”, Eugenia Fiodorovna Tihon, o doamnă cu o educație aleasă, rafinată, cuminte și cu minte, care ne-a dat prima educație după cei șapte ani de acasă, care ne-a format în mare parte sufletele, ne-a altoit ceea ce-a fost poate cel mai important pentru viitor - dragostea de carte! Au fost mai apoi, deja în clasele mai mari, alți învățători, la fel de dragi, importanți pentru formarea noastră, pentru viitorul nostru. Îmi voi aduce mereu aminte de Vladimir Frunze, profesorul de geografie, care era pe atunci și directorul școlii, de profesorul de matematică Lazăr Izrailovici Rabinovici, mai ales de profesorul de istorie Aron Mihailovici Roitman, care devenise cel mai îndrăjit și care mi-a marcat cariera (cred că nu înzădar mi-am ales facultatea de istorie atunci când am mers la studii la Universitate). Dumnealor au contribuit în mare parte nu numai la formarea mea profesională, dar și la formarea mea ca personalitate. În general, învățătorii de pe atunci erau, mi se pare, altfel. Majoritatea din ei aveau studii pe la universitățile din România din perioada interbelică, posedau cunoștințe enciclopedice, o limbă românească extraordinar de frumoasă, cultivată, erau iluminiști în sensul adevărat al cuvântului! Pentru mine era o adevărată plăcere să merg zi de zi la școală, să aflu multe și multe lucruri noi, interesante, să descopăr cărțile – cea mai mare pasiune care mi-a format intelectul.

3. Ce ştiţi despre părinţii şi buneii Dvs., locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

- La acest capitol, îmi pare rău, dar este o istorie mai tristă. Tristă, pentru că aşa a fost viața părinților și buneilor mei, dar şi pentru că nu prea multe știu despre viața lor. Când eram tânăr nu prea m-am interesat, nu prea dădeam atenție acestor lucruri, iar când am început să înțeleg altfel lucrurile, cei apropiați, buneii și părinții, s-au trecut din viaţă. Mai întâi tata, iar nu mult după aceea - și mama s-a stins încă pe când eram student... Iar buneii și mai repede s-au dus... Ceea ce știu și țin minte e că tata e de prin Ardealul României, rămăse orfan încă de mic (păstra doar o singură fotografie a părinților săi, care îi provoca lacrimi) și venise în Moldova, stabilindu-se prin Orhei, cu o mătușă care avea mai mulți copii și la care trebuia să muncească, să aibă grijă de cei mai mici. Cum ne povestea, dealtfel foarte rar, când își amintea în lacrimi de viața sa, a avut o soartă tristă, o copilărie nefericită, nici carte n-a putut să facă, deși foarte mult dorea să învețe. Ne povestea cum, având vreo două manuale, le ascundea sub haină și fugea la școală, iar când venea acasă primea bătaie de ce a plecat de la obligațiuni și era amenințat să nu se mai ducă... Așa a ajuns să fie fără carte și să muncească apoi toată viața în construcții. Drept că datorită abnegației și străduinței a ajuns să fie brigadier, să aibă sub conducerea sa o echipă de meșteri, împreună cu care a participat la restabilirea Orheiului de după război, a construit mai multe edificii în oraș, așa încât fotografia lui era permanent pe tabla de onoare a organizației.

Ceea ce se referă la mama, ea se trăgea dintr-o familie de gospodari din Orhei, familia Conica. Erau, se pare, dintr-o dinastie de morari, pentru că și bunelul Vasile, și unchiul Pavel, fratele mamei, se îndeletniceau cu morăritul. Pe unchiul Pavel îl țin bine minte cum venea des pe la noi și ne aducea nouă, copiilor, bunătățuri de la moara Potolinca din Slobozia Doamnei.

Spre marele meu regret, prea degrabă s-au dus toți ai mei și prea puține știu despre părinți, mai ales despre bunei, pe unii din care nici nu i-am văzut în viață... De s-ar întoarce timpurile înapoi...

4. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimele decenii?

- De la independență încoace evident că au avut loc schimbări și la Orhei. Străzile au căpătat denumiri în română, monumentul domnitorului Țării Moldovei Vasile Lupu a fost reamplasat în centrul orașului... Schimbări radicale nu văd. Mai mult promisiuni. Cel mai regretabil e că viața oamenilor puțin s-a schimbat spre bine. Dimpotrivă, în ultimii ani totul degradează.

5. Care ar fi, în opinia Dvs.,  căile reale de redresare a situaţiei din economia R. Moldova?

- Căile sunt cunoscute, mai ales că există experiența altor state, care au trecut prin aceleași probleme ca și noi. Luând în considerație această experiență, dar având neapărat în vedere și condițiile specifice ale țării noastre, aș atrage atenția la câteva dintre aceste căi. Ţinând cont de faptul că suntem totuși o țară agrară, ar trebui să atragem cea mai mare atenție dezvoltării agriculturii, elaborând și implementând în acest scop un program național special. Prin dezvoltarea pe cale industrială a sectorului agricol am putea redresa economia țării în ansamblu, iar aceasta ar fi și o bază pentru refacerea satelor noastre delăsate... În al doilea rând, accentul să fie pus pe dezvoltarea întreprinderilor, afacerilor mici și mijlocii. Prin aceasta am putea rezolva câteva probleme concomitent: dezvoltarea economică, crearea locurilor de muncă și, respectiv, revenirea acasă a oamenilor întreprinzători, plecati peste hotare, crearea clasei de mijloc ca cea mai sigură cale de asigurare a stabilității social-economice în stat. În al treilea rând, ar trebui să contăm tot mai mult pe tinerii specialiști, în general pe tineretul activ, care acum contribuie la dezvoltarea altor state în loc să muncească acasă. Și, în fine, nu putem să redresăm situația din economia noastră fără contribuția donatorilor externi, fără investiții străine, mai ales fără integrarea europeană de facto, pe piața comunitară unică. Este poate cel mai important lucru care, din păcate, este tergiversat din cauza așa-zisei politici moldovenești de integrare europeană, care a fost și a rămas până în prezent speculativă, demagogică, duplicitară...

6. Dacă ar fi cazul de înveşnicit cumva, în istoria localităţii natale, unele personalităţi din partea locului, cine, credeţi, ar merita această onoare?

- În primul rând pedagogii, personalitățile care și-au adus contribuția la educarea generațiilor. Ar fi binevenit să avem un monument al Învățătorului. Ar merita înveșnicire același fost director al Şcolii moldovenești nr.2 din Orhei, Vladimir Frunze. 

7. Când Vă amintiţi de anii copilăriei şi adolescenţei, ce evenimente şi nume Vă revin mai întâi în memorie?

- Anii 50 ai secolului XX, au fost timpuri destul de complicate. Încă nu se tămăduise rănile războiului, foametei... Ţin minte cum prin 1956 statuia lui Stalin din centrul Orheiului a fost demolată și târâtă prin oraș sub privirile îngrozite ale oamenilor... La vârsta mea de atunci n-aveam cum să înțeleg prea multe, dar privirile oamenilor îmi spuneau că se întâmpla ceva ieşit din comun. Îmi aduc aminte că nici pâine nu prea era. La unul din puținele magazine de pâine de pe strada K.Marx era permanent un rând imens. Venea un fel de furgon, tras de doi cai... Lumea din rând începea să se agite. Stăteam și eu în rând, iar când ajungeam aproape de ferestruica pe unde se vindea pâinea eram dus pe sus de îmbulzeala ce se făcea. Aveam vreo 6-7 ani, puneam pumnișorii la piept și mă țineam ca să nu fiu strâns prea tare de mulţimeşi să pot respira. Ajungeam cu greu la ferestruica ceea ca să iau două pâini rotunde, de secară, la care aveam dreptul, pentru ca a doua zi să se repete istoria. Pe la începutul anilor 60 a demarat așa-numita noua politică economică a lui Nichita Hrușciov. La Orhei a început să se activizeze piața, au apărut mai multe prăvălii ale colhozurilor, care comercializau produse agroalimentare.

8. Ce calităţie preţuiţi îndeosebi la prietenii Dvs.?

- Cumsecădenia, fidelitatea, modestia, principialitatea, simplitatea, bunăvoința și gătința de a veni în ajutor atunci când ai nevoie mai ales de o susținere morală, sufletească...

9. Consideraţi că V-aţi realizat în viaţă?

- Dă, mă consider realizat și împlinit pe mai multe planuri, inclusiv în ceea ce ține de familie, carieră. Deși, așa ne este dat ca veșnic să nu fim mulțumiți de ceea ce am făcut, ce-am realizat... Ceva mai rămâne încă în vise, în planuri... Așa îmi pare că cele mai bune, cele mai interesante prelegeri încă sunt înainte, că cele mai bune cărți încă mai urmează să le scriu, cele mai inspirate versuri încă mai urmează să le compun...

10. Cine şi cum V-a ajutat să Vă atingeţi scopurile?

- Primii sigur că au fost scumpii mei părinți. Totdeauna îmi ziceau că dacă pot - să merg să învăț, iar ei mă vor ajuta. Și într-adevăr, permanent am avut înțelegerea și susținerea părinților.

Mai apoi sigur că au fost învățătorii mei, în primul rând profesorul de istorie Aron Roitman. Când, după absolvirea şcolii secundare, mă gândeam să-mi continui studiile la Școala Pedagogică din Orhei, profesorii m-au convins că ar fi mai bine să termin școala medie și apoi să merg la Universitate. Le-am urmat sfatul şi nu regret. La Universitate am fost selectat în grupa specială de filosofie cu perspectiva ca după doi ani să ne continuăm studiile la alte Universități din Uniunea Sovietică. La Chișinău l-am avut în calitate de tutore al grupei pe dl Nicolae Cojocaru, cel care ne-a îndrumat, care și acum este permanent alături de grupa noastră. La Rostov-pe-Don, Universitatea la care mi-am continuat studiile, l-am avut ca îndrumator, conducător științific, inclusiv la teza de doctor în științe, pe A.N.Sinițkii, filosof, estetician, decan al facultății la care învățam, un om minunat, cu care am fost în frumoase relații de prietenie până la trecerea subită a acestuia în eternitate. După studii, când am fost angajat în calitate de cercetător științific la Academia de Științe a Moldovei, l-am avut ca îndrumător, șef de secție pe Alexandru Babii, cunoscut om de știință, care m-a ajutat foarte mult în creșterea mea profesională. La Moscova, la Institutul de Filosofie a Academiei de Științe a URSS, unde am susținut teza de doctor, iar mai apoi și de doctor habilitat, am avut norocul de mai mulţi oameni de treabă. Îi voi numi aici pe doi din aceștea, cei mai apropiați – M.F.Ovseannikov și N.I.Kiașcenko, savanți renumiți din fosta Uniune.

Şi, desigur, o susţinere deosebită am avut-o de la prima mea soție, regretata Tamara Vasilescu (Solcan), care mi-a adus pe lume doi copii minunați, Severina Vasilescu (Lupașcu) și Dumitru şi care a dus tot greul familiei, educației copiilor atunci când eram plecat la studii. Sunt recunoscător și părinților soției, socrilor mei Nicolae și Valentina Solcan – oameni  minunați, adevărați intelectuali, pedagogi de excepție, cu care se mândrea satul Putinești din raionul Florești, care ne-au ajutat foarte mult să ne facem casa şi să ne educăm urmaşii. Dl Nicolae Solcan în general merită o mențiune aparte. Se trăgea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl lui, Manuil Solcan, la fel a fost învățător. Nicolae Solcan a jucat un rol important în dezvoltarea învățământului nu numai din sat, dar și din raion. A fost mai mult timp director de școală, a deținut și funcția de șef al direcției de învățământ din raionul Florești, a fost decorat cu Ordinul "Lenin", alte distincții de stat. Se bucura de stima și respectul tuturor oamenilor care-l cunoșteau. Despre realizările dumnealui au scris ziarele timpului nu numai din republică, dar și din Uniune. Cu doi ani înainte de a deceda, deja după independență, văzând cum au început să se distrugă multe din cele realizate, l-am prins într-o seară de toamnă cum punea pe foc materiale din arhiva sa bogată. Era trist. Din păcate, n-am putut atunci să-l opresc, să-l conving că cele făcute au mare importanţă pentru istorie...

Nu în ultimul rând, trebuie s-o numesc și pe cea de-a doua mea soție, Ludmila Malcoci, fiica mai mare a lui Sergiu și a Mariei Toma din satul Mălinești, raionul Noua-Suliță, regiunea Cernăuți, doctoră habilitată în sociologie, conferențiară universitară la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, USM. Este o femee extraordinară, cu care, după tragedia cu prima soție și depresia în care căzusem, m-am regăsit şi deja mai mult de două decenii ducem o frumoasă viață de familie. Dacă n-ar fi fost ea, la sigur nu avea să apară volumul de versuri întitulat „Surprize”

11. Dacă Bunul Dumnezeu V-ar oferi ocazia să mai trăiţi odată un moment din viaţa Dvs., pe care l-aţi alege?

- Anul 1974. Vara. După examenele de stat, susținerea tezei de licență, am avut parte de o mică vacanță. M-am întors atunci la baștină, la Orhei. Acolo unde încă mai era în viață mama, pentru că tata decedase când eram încă student la Rostov... Am petrecut atuci poate una din cele mai fericite veri din viață. M-am simțit extraordinar de bine. Absolvisem Universitatea. Înainte îmi era toată viața. Deși nu știam ce mă așteaptă, eram plin de vise, de planuri. Niciodată după aceea n-am mai simțit o asemenea liniște sufletească, o stare de împlinire, de libertate...

12. Cu ce se mândreşte îndeosebi cetăţeanul şi profesorul Grigore Vasilescu?

- Mândria, la general vorbind, nu e lucru bun... Dar, fără a fi suspectat de lipsă de modestie, am cu ce mă mândri în sensul bun al cuvântului. În primul rând, cu minunaţii mei copii. Toți au studii superioare, se realizează foarte frumos în viață. Mă mândresc cu familia mea mare Vasilescu, cea care este de la Orhei, cu actuala mea familie împreunată Vasilescu-Malcoci, o familie bună, cuminte, trainică, unită, interesantă! Mă mândresc cu realizările mele pe plan profesional, cu elevii mei, studenții, masteranzii, doctoranzii. Totdeauna m-am bucurat și mă bucur foarte mult de succesele, realizările lor. Mulți din cei care mi-au fost elevi îmi sunt și acum prieteni, întreținem relații, mulți și des, atunci când au nevoie, mi se adresează după sfat, ajutor, la care totdeauna răspund cu mare plăcere. Mă mândresc, de asemenea, cu unele din scrierile mele, poate și cu acele “Surprize”, cu care, se pare, am reușit să mă surprind și pe mine, și pe toți ai mei, cei care mă cunosc...

13. Care este cea mai mare dorinţă neîmplinită a Dvs.?

- Din copilărie am avut mai multe preocupări în care încercam să mă regăsesc. Una din acestea era pictura. Îmi plăcea foarte mult să desenez,  mă visam pictor. Dar se vede că nu mi-a fost dat. Altele au luat-o mai pe înainte... A rămas o dorință neîmplinită. Pentru altă viață...

14. Două decenii nu mai contenesc discuţiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei R. Moldova. Cine, credeţi, ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

- Disputele în orice problemă în general e ceva normal. Numai că cele care au loc în jurul denumirii limbii și a istoriei țării noastre de cele mai multe ori sunt provocate intenționat și pentru a sustrage atenția oamenilor de la alte probleme acute din societate, dar și pentru a manipula opinia publică, a induce în eroare, a ciocni oamenii între ei. Scopul este evident: a încerca să se demonstreze că ar exista un popor cu totul aparte, o limbă cu totul deosebită, o țară care, este adevărat, a apărut în urma unor circumstanțe istorice, geopolitice. Punctul aici trebuie să-l pună, fără discuții, specialiștii, savanții – istoricii, lingviștii. Vorbim de savanți adevărați, cinstiți, onești. Pentru că și printre istorici, de exemplu, sunt și de cei care intenționat induc lumea în eroare, operează cu falsuri sau cu anumite argumente scoase din context ori special selectate pentru a promova idei subiective, convenabile din punct de vedere politic...

15. Care sunt principiile de viaţă ale cetăţeanului şi profesorului Grigore Vasilescu peste care nu se poate trece în nici un caz?

- Responsabilitatea pentru tot ceea ce am de făcut este pentru mine cel mai important principiu peste care nu pot trece în niciun caz și de care sunt legate și alte principii de viață ale mele: cinstea, onoarea, demnitatea, adevărul. Totdeauna pe prim plan am pus datoria: față de cei apropiați, față de familie, soție, copii, colegi, prieteni. Datoria pe care mi-o fac cu plăcere, fără a mă gândi ce voi avea eu din asta...

16. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

- Nu pot să-mi amintesc vreun caz sau vreo situație când să mă trădeze colegii sau prietenii. Ori să trădez eu pe cineva. Dimpotrivă, totdeauna am avut parte de buni colegi și prieteni, care mi-au fost și îmi sunt aproape, care mi-au venit în ajutor atunci când mi-a fost greu. Pentru toate acestea le sunt profund recunoscător.

17. În opinia Dvs., fără de ce un om nu poate să fie fericit?

- Sunt multe lucruri fără de care un om nu poate să fie fericit. Dar cred că, așa cum insistau încă înțelepții din China Antică, cele mai importante și esențiale lucruri fără de care un om nu poate să fie fericit sunt două: sănătatea și educația! Dacă avem norocul să le avem pe acestea, atunci cu siguranță le vom obține și pe altele, inclusiv acele ce se pot cumpăra. Sănătatea și educația însă nu se cumpără. Acestea le ai sau nu le ai. Și, desigur, nici un om niciodată n-a fost și nu poate fi fericit fără de dragoste. Dragostea, așa cum scriam și în “Surprize”, e cel mai important lucru de care avem nevoie în viață. Fără de dragoste nimic nu e!

18. Aţi făcut/faceţi şi politică?

- Formal n-am fost niciodată implicat în politică. N-am făcut parte din partide politice, aceasta pentru că și poziția care o am de profesor universitar mă obligă să nu fiu angajat politic, ca să fiu liber în gândire, aprecieri, atitudini, acțiuni. Dar fiind profesor la Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative a Universității de Stat din Moldova  nu pot spune că sunt cu totul în afara politicii. Totdeauna am promovat și promovez în rândurile tineretului, studenților anumite idei politice, valori, cunoștințe, mai ales cele legate de democrație, democratizare, de integrare europeană etc. Spuneam și scriam chiar în anumite articole și pe rețelele de socializare că, vorbind aproape zilnic despre integrarea europeană, despre ideea europeană, principii, valori europene etc., nu pot să nu fiu aproape, de exemplu, de Partidul Popular European din Moldova, deși formal nu fac parte din acest partid. Așa cum mai înainte eram aproape de ideile Partidului Liberal Democrat din Moldova, care, spre regret, în ultimul timp s-a compromis în mare parte. Cam asta despre politică.

19. Ce apreciaţi şi ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chişinău din ultimele decenii?

- Din păcate, nu prea avem ce aprecia. Mai mult ar fi din ceea ce le-am reproșa: demagogii, speculații, minciuni, iresponsabilitate, ba chiar și imoralitate. Cum poți să spui minciuni, să promiți și să nu faci, să-ți schimbi peste noapte părerile, să te vinzi, să-ți trădezi colegii, oamenii care te-au votat?... Politică fără interese nu există. Dar când la mijloc mai stau şi interese personale, de grup, meschine – ce să apreciezi? Iar când mai vezi reglări de conturi, e cu totul oribil. Din păcate, cultura politică la noi e la cel mai jos nivel, partide politice veritabile, care să lupte și să activeze pentru cetățeni, pentru interesele adevărate ale țării aproape că nu avem. Cam toate sunt mai degrabă niște SRL-uri, fără de programe, principii adevărate etc. Poate că abea acum vor apare adevărate partide, necompromise, care în sfârșit vor scoate țara din mocirlă. Poate atunci vom avea ce aprecia la politicienii noștri.

 

20. Cine, credeţi, ar putea scoate Moldova din actuala mocirlă politică, economică şi socială?

- Numai noi, populația țării. Nimeni nu va veni să ne rezolve problemele. Doar noi, cetățenii, trebuie să avem curajul, înțelepciunea să ne alegem o clasă politică, o guvernare care să ne reprezinte cu adevărat, să lucreze pentru ţară şi popor.

21. Credeţi în viitorul ţării cu numele Republica Moldova?

- Totdeauna sunt diferite variante. Numai nu varianta semnată de un Igor Dodon... Da, așa s-a întâmplat în istorie că a apărut pe harta lumii această țară – Republica Moldova. Ar putea să aibă viitor de sinestătător? Nu cred. Mai ales în condițiile lumii contemporane, în care au loc multiple procese, în primul rând cele ale globalizării, regionalizării etc. Republica Moldova are viitor în familia comună a statelor europene, doar împreună cu popoarele europene, în primul rând împreună cu frații noștri de sânge, împreună cu România sub orice formă de unificare, având în vedere adevărul istoric, cultural, civilizațional, acela că suntem parte a culturii și spiritualității comune românești, parte a latinității, parte a europenității! Republica Moldova are viitor dacă va reuși să se democratizeze, să se modernizeze, până la urmă, să se europenizeze. Dacă forțele trecutului, cele antipopulare, antiprogresiste vor reuși să întoarcă cursul țării spre Est, acceptând condițiile pe care le înaintează actuala Rusie, dornică de o revanșă istorică, condiții formulate recent și de vicepremierul rus Rogozin în cadrul vizitei la Chișinău, atunci țara noastră nu are viitor, chiar dacă formal se va păstra pe hartă ca denumire... Și încă. Dacă acasă nu se îmbunătățesc lucrurile, dacă nu se realizează reformele necesare, nu se dezvoltă economia, nu se creează locuri de muncă, dacă oamenii n-au posibilitatea să muncească în țara lor, să-și trăiască viața decent acasă și sunt nevoiți să plece, așa cum au făcut-o și o fac în continuare zeci și sute de mii de moldoveni, țara aceasta tot nu are viitor. Va rămâne aici un pământ gol, va fi o țară în care vor rămâne bătrânii, oamenii care n-au unde se duce și o mână de oligarhi corupți care își vor face în continuare mendrele... Ce fel de țară va fi aceasta?... Și ce viitor poate să aibă?... 

22. Care circumstanţe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei Vasilescu?

- Aș menționa aici, în primul rând, deschiderea posibilităților de a învăța, de a face studii. Aceasta a fost o circumstanță hotărâtoare! Părinții mei, care la timpul lor n-au avut posibilitatea să învețe, s-au străduit ca noi, copiii, să utilizăm din plin această posibilitate. Toți din familie am căpătat studii medii sau medii incomplete. Eu am avut norocul să fac și studii superioare. Copiii mei, din familia Vasilescu, Dumitru și Severina, și apoi cei din familia împreunată Vasilescu-Malcoci, respectiv, Lina și Mitru, toți au făcut studii superioare, ceea ce a determinat nivelul nostru, interesele, preocupările. Acum în familia noastră mare avem reprezentanți ai diferitor profesii, specialități: filosofie, sociologie, economie, politologie, comunicare, etc. O altă circumstanță importantă a fost deschiderea noastră către alte culturi, limbi, tradiții. În familie toți cunoaștem limbi străine, călătorim, comunicăm cu oameni, personalități din alte țări, ceea ce ne îmbogățește, ne face viața mai interesantă, mai diversă, mai plină.

23. Conturaţi un portret al familiei Dvs.

- În familie am fost cinci copii. Am avut un frate şi o soră mai mari ca mine, o soră și un frate mai mici. Vorbesc la trecut pentru că, din păcate, toți ai mei au plecat deja în lumea celor drepți. Fratele mai mare era născut în 1942, în timpul războiului. A avut o soartă grea și nefericită... De fapt, fraţii şi surorile mele nu prea au avut parte de viață ușoară. Iar despre familia mea am scris deja.

24. Cu ce preferaţi să vă ocupaţi în timpul liber?

- Timpul liber este o noțiune foarte relativă. Pentru că ce înseamnă a avea timp liber? Pentru mine așa ceva nu există. Tot timpul sunt ocupat cu ceva. Dealtfel, am multe ocupații. Numai de mi-ar ajunge timp pentru toate. Lectura este pe primul plan. Apoi îmi place să pictez, să meșteresc ceva. Avem acasă o interesantă și, cred, unicală colecție de papucei și pantofiori din diferite materiale – ceramică, metale, bronz, sticlă, lemn etc., aduse din diferite țări, culturi... Îmi place să schimb ocupațiile intelectuale pe cele fizice, să lucrez în grădina cu flori. La fel îmi place foarte mult să mergem cu soția la o plimbare prin oraș, prin parc, să mergem împreună la un spectacol, la un concert etc. Deci pot spune că nu-mi lipsește nimic din o viață plină, interesantă. Și, desigur, versurile, care se scriu atunci când vine inspirația, când este timpul lor.

25. În casa familiei Vasilescu ce bucate şi băuturi sunt preferate?

- Ne plac bucatele și băuturile tradiționale moldovenești: sarmalele, mămăliga cu friptură. Nu ne este străin și un pahar cu vin bun. Ne place să experimentăm din alte bucătării. În familia noastră toți gătim. Dar, desigur, soția în primul rând. Pe lângă multe calități care le are este și o extraordinară bucătăreasă. Îi place foarte mult să gătească ceva gustos, să coacă ceva, mai ales când ne adunăm cu toții sau ne vin oaspeți. Îmi place și mie să gătesc ceva gustos: o mămăligă cu toate cele pe lângă ea, niște plăcinte de celea ca la Orhei, etc. Fără mare laudă, dar cum gătesc eu nu poate nimeni!...

26. Descrieţi câteva momente cruciale din viaţa Dvs.

- Sunt mai multe asemenea momente. Primul ar fi admiterea la Facultatea de Istorie și selectarea mea în grupa de filosofie. Aceasta în mare parte mi-a determinat destinul, viitorul, cariera profesională, preocupările. Alt moment crucial – căsătoria în 1979, crearea familiei, copiii apăruți pe lume, fiica Severina în 1980 și feciorul Dumitru în 1981. Totul era bine. Aveam o familie împlinită, fericită și nici nu-mi imaginam că se poate  întâmpla ceva... Dar o boală cruntă mi-a răpit soția Tamara... S-a întâmplat în 1996, când aveam doar 45 de ani... Eram la o cumpănă... Rămas singur, cu doi copii, trebuia să rezist. Apoi am întâlnit o altă femeie, pe Ludmila Malcoci, care avea și ea problemele sale și pe care de fapt o cunoșteam lucrând împreună la Academia de Științe a Moldovei, ea activând atunci în calitate de secretară științifică a Institutului de Filosofie, Sociologie și Drept. Peste vreo doi ani de întâlniri și frământări, prin 1999 am decis să ne căsătorim și astfel am creat o nouă familie, extinsă, împreunată, cu patru copii, doi ai mei și doi ai ei. Au devenit toți ai noștri, copiii s-au împrietenit, au devenit ca frații și surorile. Pe rând i-am căsătorit, i-am aranjat pe la casele lor.

Un moment important în cariera mea a fost și trecerea, în 1996, de la Academia de Științe, la care am activat până atunci, la activitatea pedagogică, mai întâi la Universitatea Agrară în calitate de șef al Catedrei Ştiințe Socio-Umane, apoi, din 2001, la Universitatea de Stat din Moldova, în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, șef al Catedrei Relații Internaționale și apoi la Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative în calitate de profesor universitar, director al Centrului de Studii Europene, unde activez până în prezent. Un moment deosebit poate fi și apariția în acest an, 2016, a primei cărți de versuri... Cine știe ce urmează...

27. În opinia Dvs., care sunt cele mai stringente probleme specifice pentru educaţia şi cultura din R.Moldova?

- Probleme la capitolele educație și cultură din păcate s-au acumulat multe. Am să punctez doar câteva, mai importante. 1. Dezumanizarea învățământului la toate nivelele: permanent și în continuare se marginalizează și se reduc orele la disciplinele ciclului umanitar – filosofie, în primul rând, dar și sociologie, culturologie etc., ceea ce inevitabil duce la scăderea drastică a calității educației. 2. Așa-zisa optimizare din sistemul învățământului și educației, sub pretextul  căreia și din cauza căreia se închid școli, avem copii neșcolarizați, la instituții universitare se închid specialități, nu se deschid cele noi de care avem nevoie etc. Plus că am ajuns la situația când n-avem suficiente cadre în sistemul învățământului de diferit nivel. 3. Nu se lucrează aproape deloc cu populația, îndeosebi cu tineretul, mai ales din localitățile rurale, inclusiv în direcția informării și formării europene, a conștiinței, culturii, mentalității. Mai degrabă se lucrează în sens invers: se dezinformează, se manupulează etc. 4. Tot mai prost stăm la capitolul condiții pentru dezvoltare culturală, pentru petrecerea timpului liber, mai ales la sate, din care cauză tineretul nu are preocupări, este nevoit și din aceste motive să părăsească localitățile, țara în căutarea unor condiții mai prielnice pentru trai. 5. Foarte puțin, comparativ cu statele mai dezvoltate, se investește în învățământ, cultură, educație. În context voi atrage atenția doar la un fapt: Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, unica instituție de învăţământ superior din republică de acest gen, este, comparativ cu alte instituții, de categoria a doua de salarizare, deci cu cele mai mici salarii pentru cadrele didactice. În general, salariile pentru pedagogi sunt la noi sub orice nivel. Cum putem vorbi în aceste condiții de o situație normală în domeniul învățământului, educației?

28. Credeţi că R. Moldova are şanse să se integreze în comunitatea europeană?

- În calitatea mea de profesor universitar care de mai mulți ani duc cursul de integrare europeană la Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative a Universității de Stat din Moldova, cât și la alte instituții universitare, nu pot să nu cred în viitorul european al Republicii Moldova, în șansele noastre de integrare în comunitatea europeană. Apropo, aceeași întrebare mi-o pun deseori și studenții la ore și în afara acestora. De fiecare dată mă arătam încrezător și convingător. Totuși, ar trebui în limitele unor răspunsuri cât mai scurte la aceste întrebări să atrag atenția la cel puțin două aspecte, inclusiv în calitatea mea de specialist în Studii Europene. Primul ține de faptul că este deosebit de important să se facă distincție clară dintre integrare europeană, integrare în comunitatea europeană și aderare la Uniunea Europeană. La noi, chiar și printre politicieni, funcționari publici, de multe ori se confundă aceste lucruri. Republica Moldova, ca țară, n-are cum să nu se integreze în Europa. Dar integrare europeană poate fi cu aderare la UE, dacă asta va decide în cele din urmă populația, cetățenii, și fără aderare la aceasta. Putem și trebuie să ne integrăm în Europa contemporană (ca concept, idee și realitate) fără a adera (exemplele Elveției și, mai ales, a Norvegiei sunt poate cele mai convingătoare). Și invers, putem chiar și să aderăm, formal, tehnic, politic vorbind, și să fim departe de o adevărată integrare europeană.

Și al doilea aspect, care ține de fapt tot de demagogii. Este vorba de așa-zisa “politică moldovenească de integrare europeană”, despre care am scris de mai multe ori în publicațiile mele încă de prin 2004. Politica aceasta pe parcursul anilor a fost și rămâne în mare parte demagogică, speculativă, duplicitară. S-au schimbat guvernele, am avut și parcă mai avem alianțe și guverne pro-europene, mult vorbim, ne ascundem după retorica pro-europeană, dar în realitate puțin facem. De fapt, așa-zisele alianțe pentru integrare europeană n-au dorit și nu doresc cu adevărat integrarea... De aici și putem conchide care sunt șansele noastre de integrare în Comunitatea Europeană, în ce măsură noi, ca și cetățeni ai acestei țări, putem crede sau nu în viitorul nostru european, care, se pare, tot mai mult ne este furat...

29. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real, în opinia Dvs., este acest obiectiv?

- Problema transnistreană este una politică. Diferendul acesta a fost special creat pentru a ține țara noastră în captivitate, pentru a avea aici un cap de pod în ambițiile și strategiile geopolitice ale Federației Ruse. Paradoxal, dar menținerea acestui conflict înghețat convine nu numai Moscovei, dar și oligarhilor și politicienilor corupți de la Chișinău. De aceea nu este de mirare că problema nu se rezolvă. Diferendul, prin urmare, se va menține atâta timp cât acesta va fi convenabil, până când nu va fi o reală schimbare la Chișinău și până când nu se va democratiza și europeniza Rusia. Numai atunci soluționarea va fi pe deplin posibilă și reală.

30. Ce aţi mai vrea să transmiteţi cititorilor CUVÂNTUL-ui din regiunea Orhei?

- Optimism. Credinţă. Încredere. Necătând la toate prin care trecem, aș vrea foarte mult ca să nu pierdem speranța și credința că situația poate fi redresată, lucrurile pot fi schimbate, țara noastră și noi, cetățenii acestei țări, suntem în stare, ne ajunge minte, curaj, înțelepciune să rezolvăm problemele cu care ne confruntăm. Sper că țara noastră își va înainta adevărați lideri, oameni demni să conducă acest stat.


Pentru conformitate, Tudor Iaşcenco