Istoria este aşa cum este

  • 14 Octombrie 2017, 13:39
  • Vizualizări: 815
Istoria este aşa cum este

Zilele trecute am fost amărât de un duel de replici avut cu o persoană cunoscută. Miezul discordiei era evaluarea evenimentului de acum 65 de ani, când membrii Partidului Democrat Agrar, o structură clandestină de rezistenţă care activa în raionul Rezina, au nimerit în mâna NKVD-ului. Efectuez la acest subiect un studiu. Argumentele interlocutorului: "Da-ţi trebuie ţie? Au trecut atâţea ani! Printre cei care au suferit pot fi cunoscuţi, vecini, posibil, chiar rudele noastre, ca şi printre denunţători". Mi-a mai spus să nu uit, că sovieticii după război ne-au ridicat economia, ne-au organizat colhozuri, pe câmpuri au apărut tractoare şi, în final, „ne-au făcut oameni, inclusiv şi pe tine”.

Posibil, afirmaţia cunoscutului meu nu e lipsită de logică. Dar, totuşi, nu e  cazul ca numărul de tractoare (cai-putere) apărute pe câmpuri şi a celor  „făcuţi oameni” să fie echivalat cu a celora care au suferit. Conform istoricianei Mariana Ţaranu, aproximativ 70 000 de băştinaşi au fost duşi în cele trei valuri de deportări să se pomenească în siberii şi kazahstanuri, iar cca  300 000 de persoane au murit în anii foametei cumplite.

Mă întreb, merită să apelăm la istoria trăită, poate şi dureroasă? Incontestabil, da. Pe parcursul deceniilor, vorbesc şi de umila mea persoană, am fost manipulaţi şi îndoctrinaţi, îndepărtaţi de realităţile trăite şi cele la zi. Fenomenul Partidului Democrat Agrar (PDA) a fost înconjurat de neadevăruri, mituri şi minciuni. Exponenţii puterii au tăinuit cu multă prudenţă  existenţa mişcării de rezistenţă şi barbarismul organelor de represalii staliniste care s-au răfuit cu participanţii şi susţinătorii ei. Membrii acestei formaţiuni clandestine de rezistenţă au fost bârfiţi, blamaţi, în cel mai bun caz trecuţi sub tăcere. Rudele acestora au fost reduse la tăcere şi impuse în nici un caz să nu-i pomenească, cât şi pe membrii familiilor acestora, duşi sub baionete hăt-departe de meleagurile natale. Se tindea ca pe limba omului simplu să fie puse realizările în construirea socialismului sau curvarii şi beţivanii satului, şi nicidecum memoria calvarului. În istoria ţinutului avem o filă pe cât de tragică, pe atât şi de măreaţă, când o comunitate numeroasă de localnici s-a opus, uneori stângaci (de, oameni de la sate, nu au făcut studii de conspiraţie), nefirescului.

Fenomenul PDA este lesne de înţeles:  deportările, represiunile, foametea, colectivizarea forţată, „postavca” (puţini ştiu ce e cu această noţiune), deznaţionalizarea şi altele. Procesul, cu diferite amplitudini, este caracteristic  pentru  teritoriile  „proaspăt înghiţite” de Moscova, fie Ucraina Occidentală, Letonia sau Lituania, RSS Moldovenească. Rezistenţa s-a manifestat prin diferite forme: de la nesupunere  tacită până la împotrivire cu arma în mâini, de la manifestări spontane răzleţe până la constituirea unor organizaţii sosial-politice,  formaţiuni de luptă antiregim. 

După 1952 autorităţile şi mecanismul represiv KGB-ist se străduiau să ne impună precum că vorba e de „terorişti”, „duşmani ai poporului”, „elemente antisociale”, iar în cazul PDA ar fi vorba de un fenomen atipic şi nefiresc. Fals! Des-coperim că, de rând cu PDA, au fost multe altele similare:  „Arcaşii lui Ştefan” (Soroca), grupul condus de Filimon Boghiu (teritoriul Chişcăreni, Teleneşti, Sângerei şi Călăraşi), „Sabia dreptăţii” (zona Bălţi, raioanele Drochia şi Târnova), „Partidul Libertăţii” (raioanele Chişinău, Kotovski şi Cărpineni), „Armata Neagră” (raioanele Corneşti, Chişcăreni şi Bravicea).

Securiştilor le-a provocat dureri de cap „Uniunea Democratică a Libertăţii” (Демîкратический Сîюз Сâîбîды) din Bălţi. Majoritatea membrilor organizaţiei erau ruşi, inclusiv liderii Anatol Miliutin şi Nicolai Postol,  ulterior condamnaţi la pedeapsa capitală.  Pentru al doilea pedeapsa a fost înlocuită cu 25 de ani de închisoare. Aceştea nu au cunoscut realităţile existente pe timpul administraţiei româneşti, însă le era ostil modul de viaţă impus de Kremlin.

În 1952 la Odessa au fost împuşcaţi zece băştinaşi, membri ai PDA. Din cei cinci condamnaţi doi erau din Gordineşti, Rezina. În 1953 aceeaşi soartă a avut-o şi Vasile Odobescu, originar din Cuizăuca, actualul raion Rezina. Subiectul mai mult sau mai puţin a fost abordat. CuvÂntul a scris despre Simion Baranovschi, originar din Echimăuţi, Rezina. În 1952-53 cca patruzeci din băştinaşi au fost condamnaţi la ani grei de ocnă (de obicei,  la 25 de ani) de tribunalul militar din Odessa. Circa 250 de membri ai familiilor acestora: părinţi, soţii, copii şi rude ale „duşmanilor poporului” („члены семей âрагîâ нарîда”) au fost deportaţi în Kazahstan.  NKVD-ul tindea nu doar să-i distrugă moral şi fizic pe „criminali”, dar şi să intimideze  populaţia băştinaşă, să o facă mai respectuoasă  faţă de regim.

Această pagină drama-tică şi puţin cunoscută a istoriei ţinutului este un teren de cercetare extrem de generos, dar şi emotiv. Ţinând în mână dosarele procesului de la Odessa, am trăit emoţii zguduitoare. Eroii şi-au ales o cale spre o viaţă pe care şi-o doreau. Înţelegeau aceştea pericolele? E greu să dau un răspuns afirmativ. Subiectul solicită o atenţie mult mai mare.  E de datoria noastră să-l elucidăm? Desigur! Chiar necătând la faptul, că acest fenomen greu  se încadrează în linia unor obişnuite teme istorice (co-lectivizarea, foametea, procesul de sovietizare, dar de fapt de rusificare forţată...). Ca şi în cazul Simion Baranovschi şi Emanuil Ţurcanu, vorba e despre destinul sutelor şi miilor de oameni, cu propria lor traiectorie dramatică şi  palpabilă.

În muzeul militar de la Chişinău există o expoziţie permanentă dedicată ocupaţiei sovietice. Recomand să o vizitaţi!  De rând cu mai multe materiale cutremurătoare este şi un panou dedicat celor unsprezece rezineni omorâţi în subsolurile închisorii din Odessa. În anul trecut, la inaugurarea expoziţiei, socialiştii au trimis vreo douăzeci de elevi din clasele superioare, evident, dintr-un liceu rus. Intenţia era înţeleasă - o banală provocare. Colegul meu, Mihail Carp, după un efort, i-a convins pe copii să treacă prin sălile expoziţiei. Au ieşit trişti şi îngânduraţi...

Sper că la acest subiect vom mai reveni...

Andrei Covrig, colonel în rezervă

andrei_covrig@mail.ru