Ion Tudose – poetul timpurilor noastre

  • 23 Octombrie 2017, 19:07
  • Vizualizări: 1100
Ion Tudose – poetul timpurilor noastre

Versul său e, bine gândit, de tip clasic, ușor de a-l memora,  pentru că poetul, având o experiență bogată de viață, are ce spune lumii. Citindu-l, oricine poate deosebi adevărul de minciună, binele de rău, virtutea de păcat, pertinența de impertinență, omenia de neomenie.

 

Poetul este preocupat de problemele majore ale realității noastre: dragostea de mamă, patrie, de neam și de limba română, dar şi destinul istoric, demnitatea și integritatea. Mărturie a acestor afirmări sunt poeziile sale, care, de la un volum la altul, devin tot mai pline de substanță, mai interesante și ca tematică, și ca formă literară.

În toată creația sa poetul vine să ne spună un adevăr evident: la moment, în fața noastră stă  dilema a fi sau a nu fi  ca popor, comunitate etnică. A fi - înseamnă Uniunea Europeană  și unirea cu Țara-Mamă, a nu fi - înseamnă să ne întoarcem înapoi, în țarcul rusesc, din care abia am ieșit. Rusificarea, comunizarea, șerbia colhoznică, sovietizarea, ateismul draconic au dat naștere la mulți pavlici morozovi, care  pentru treizeci de arginți ai lui Iuda sunt gata  oricând să-și vândă neamul și țara, neavând nimic sfânt: "Opriți-vă, oameni,/ Din cea nebunie!/ Doar una e șansa/ Ca plaiul să-nvie:/ E calea română/ Spre Europa,/ Cu frații de mână/ Și nu: Hopa! Hopa! ("Scrutine, scrutine...")"     

Dintotdeauna am fost (cei de pe un mal şi de pe altul al Prutului) și suntem unul și același neam, având același destin istoric. În versurile sale poetul ne cheamă să-i dăm ascultare lui Eminescu: suntem români și punctum! și lui Alexei Mateevici, că suntem moldoveni, dar facem parte din marele trup al românismului:  Basarabie română -/Colț de rai din mână-n mână, / Oare când vei fi - nu ram,/ Ci-mpreună cum eram,/Veritabil, unic Neam... ("Destin basarabean").

Nu lipsesc din creația poetului versuri frumoase dedicate salvatorului nostru, Iisus Hristos, care și-a jertfit viața pentru păcatele noastre și a înviat pentru a ne putea mântui şi noi. Adevărul și viața a venit prin ascultarea lui Iisus Hristos de poruncile Tatălui Ceresc: Lumini emană Cerul - sunt Clipele-nvierii,/ Iar Tu, prin ele, Doamne, speli pacostea trădării,/ În Cer și-aici, pe Terra, / din Veci fiind cu noi,/ La bucurii, ispite și-n triste vremi de-Apoi.../ Și iar Preamilostivul- Atoateiertător,/ Din Veșnicii Putere – Stăpân și Creator,/ Spală Păcatul Lumii prin Unicul său Fiu,/ Ca Om – născut pe Terra și Domn în Ceruri- viu! ("Lumină lină-n Ceruri... Hristos a Înviat").  Sau:  ...La început era Cuvântul –/ Inseparabil – Dumnezeu,/ Nemărginit, făr-de-nceput,/ Uni El Cerul și Pământul/ Prin Fiul Său - martir născut,/ Prin Fiul Său, Prin Fiul Său.../ Căci nu ne uită Cel de Sus/ Și ne-amintește–ndoliat, / Prin Jertfa Ta, martir Iisus,/ Cât ne-a iertat, Cât ne-a iertat!.../ Hristos e-n Ceruri veșnic viu/  Și pe pământ... Pân-nu-i târziu,/  Credință să-i purtăm oricând/ Prin Legământ, Prin Legământ!  ("La început era Cuvântul...").

“Deșteaptă-te, popor român! Biruie-ți durerea, e vremea să ieși din amorțire!”- spunea marele nostru patriot român Alecu Russo. Același lucru ni-l spune și poetul Ion Tudose în versurile sale. Ca să edifici un stat nou - Republica Moldova - trebuia un mit nou. Și atunci au declarat Republica Moldova succesoarea de drept a Țării Moldovei, născocind mitul lui Ștefan cel Mare. S-a ajuns la un absurd: numele celui mai mare român, simbol al unității acestui neam, este declarat cu nerușinare simbol al Republicii Moldova, stat edificat pe un teritoriu rupt din trupul Țării Moldovei, pe care Ștefan cel Mare l-a apărat 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni.

Cei 22 de ani de aflare a Basarabiei în componența României au fost pentru noi ca o gură de oxigen salvator, o perioadă de vindecare a rănilor, provocate de frații noștri de credință. Dar fericirea n-a fost de lungă durată. O nouă Rusie, cea sovietică, a tăbărât cu hoardele sale asupra noastră la 28 iunie 1940. Au urmat apoi deportările în câteva rânduri, cumplita foamete, închisorile și gulagul, exodul masiv al florii acestui neam: Au fost vremuri de pomină,/ Când plângeam fără de vină,/ Fără Pâine și Lumină./ Însă mai întâi de toate/ A fost sârma cea ghimpată/  Între-ai săi copii și tată,/ Pentru totdeauna... poate. ("Au fost vremuri").

La toate aceste urgii s-a mai adăugat și amarul perioadei de independență, în care aparențele de reabilitare și întoarcere la normalitate au fost contracarate de persoane, reașezate în scaunul puterii, slujind imperiul și pe ei înșiși, care ne fură fără rușine și fără măsură: I-avem pe-ai noștri inși-mancurți,/ Ce peste noapte intră-n curți –/ Palate-super din “sudoare”,/ Promisiuni și vorbe goale. ("Meditații pre- (post-) electorale"). Sau: Separată-i țara-n două,/ Rari – copiii, deși – salcâmii,/ Tot visând la viața nouă,/ Ici rămân numai.. bătrânii./ Dar și-aceia viață n-au,/ Cei de sus le spun pe șleau:/ Miliardu-a fost și nu-i,/ Vă mai puneți pofta-n cui! ("De-mprumut... viața ușoară").          

Poetul Tudose ne cheamă să ne mândrim cu istoria noastră, vorba lui Iorga, de patru ori  milenară. Datele mai noi au demonstrat că românii (valahii) sunt menționați în Biblie. Râul Fison, unul dintre cele patru fluvii ale Paradisului, nu este altceva decât Dunărea, iar Havila, țară bogată în aur, este Dacia noastră (Sf. Efrem Sirul. "Comentarii asupra Genezei"). Casa noastră cea de-acasă,/ Plai străbun rupt de la Glie,/ Astăzi oare cui îi pasă/  Că te tragi din Latinie /  Cu-al tău dacic  crez–făclie? ("Vatra noastră românească").  Sau: Ăștea sunt divini, Carpații, /Unde-și au iubirea frații,/ Ne-alterată-n timp și spațiu,/ Ici, în cel mai estic Lațium... / ("Iubire-n Lațium - Carpați").

Desigur, în creația lui Ion Tudose nu putea să lipsească nici tematica dedicată femeii, în tripla ei ipostază de mamă, soție, iubită: Lejeră inimă de mamă,/ Pentru cei dragi captivă-n... vamă,/ Suspin ascunde sub năframă.../Azi altă mână prunci-mi crește,/ Dar eu mai simt cel Foc pe creștet-/ Sărutul mamei ca o șoaptă:/ - Veniți, copii, că pânea-i coaptă!/ Cireşe mai găsiți și mâine,/ Gustați acum din Sfânta Pâine! ... ("Și totuși mamele ... sunt stele!").

Poetul Tudose înseamnă Poezie adevărată și Omenie. Poezia sa e o poezie optimistă, cu încredere într-un viitor mai bun, în pofida tuturor greutăților de azi:  Mai e încă o speranță,/ Cea în bunul Dumnezeu:/ Să-i dea Răului Vacanță/ Veșnică, acolo-n Hău... ("Și iarăși clopotele bat...").

Și, nu în ultimul rând: citindu-l pe poetul Tudose, tot mai mult îți dai seama că universul și veșnicia încap într-o clipă a vieții noastre, iar viața noastră este o clipă a veșniciei:

Iar veșnicia-i Clipă-

Bătaie de aripă-

Mângâie ori ucide,

Doar Cel de Sus decide!...

Cea Clipă-n veșnicie,

Pe-acest Tărâm Divin,

E Viața însăși, vie,

Cu-n Paște mai Blajin,

Acum și pe vecie...

În imagine: Poetul Ion Tudose şi-a lansat prima sa plachetă întitulată "Aceste clipe siderale" la Gimnaziul Ghiduleni (acum şcoală primară), unde a muncit o viaţă.

Vasile Cocarcea, președintele Filialei Orhei a Ligii Scriitorilor Români